Criza de nervi in public. Ce facem?

Criza de nervi a copiilor apare frecvent la varstele mici, incepand de la 3-5 ani. Am vazut totusi si copii mai mari de 6 sau 7 ani care se manifestau similar in anumite momente. 

Nu ne este clar intotdeauna ce provoaca aceste iesiri; pot fi tot felul de motive minore care copilului, insa, i se par foarte importante si care au un impact emotional puternic. 

John Grey, promotor al conceptului de educatie pozitiva, are abordarea recompensei. El spune ca in momentele dificile, e bine sa avem ceva pus deoparte pentru cel mic, atat cat sa nu ne faca de ras cat ne e lumea mai draga.

Poate sa functioneze. Ce facem cand nu merge nici asa?

**

Cheia pentru parinti este urmatoarea: sa intelegem ca, in acele momente, pentru cel mic situatia capata amploare dramatica,  ceva ce poate fi comparat cu o mare incurcatura la serviciu, de exemplu! 

Prin urmare, cand trecem noi, cei mari, printr-un moment dificil, ne ajuta oare sa mai si tipe cineva la noi? Sau sa ne bruscheze? Sau poate ne-ar ajuta mai mult sa ne ameninte cu o pedeapsa si mai mare? Cu siguranta nu…Am avea nevoie in primul rand ca cineva sa ne inteleaga, mai apoi sa ne ajute.

De ce spun toate astea? Pentru ca am vazut de prea multe ori copii care au o criza de furie, dintr-un motiv care pentru adult poate fi nesemnificativ sau nejustificat dar pentru copil are proportii dramatice si parinti care adopta cea mai neinspirata atitudine: asteapta calmi si impasibili ca celui mic sa-i treaca de la sine, sa se autoregleze, ca un mecanism care s-a defectat pentru moment.

Ultima scena de acest gen am vazut-o in Franta, intre un baietel adorabil, de vreo 4 ani, care de disperare batea cu pumnisorii lui mici intr-o barna de lemn. Mama lui statea foarte calma, cu bratele incrucisate, cu o figura pe care inghetase dezaprobarea, ceea ce il facea si mai nefericit pe cel mic. In spate era un magazin cu fel de fel de maimute de plus, de unde si eu imi scosesem destul de greu fetitele si nu fara cate ceva pentru fiecare, dupa luuuungi negocieri. Probabil mamica frantuzoaica esuase la negocieri, dar, encore plus important, esua la capitolul "Ce facem int-un moment de criza?!" Ea alesese indiferenta. 

Gresit! Gresit! Gresit total! Impasibilitatea parintelui adauga un plus de suferinta copilului care ajunga sa se simta pe langa nefericit si vinovat si respins! Invata sa iesi frumos din astfel de momente, si lucrul acesta va atarna greu in dezvoltarea armonioasa a copilului tau!

Asadar, cand el are o criza, fii acolo si incearca sa-l intelegi. Nu te distanta aratand copilului si celor din jur ca tu nu ai nici o vina. Nu conteaza deloc ce spun cei din jur. Ofera-i copilului un moment de afectiune sincera si profunda, care ii va creste acestuia increderea in parintele sau si reincrederea in sine! 

Cum faci asta, mai precis?

Te asezi la nivelul inaltimii copilului, il atingi incet, ii confirmi faptul ca il intelegi si ca iti pare rau ca sufera dupa care il atragi usor in brate si pastrezi copilul imbratisat pana acesta se linisteste. Cu un pic de ingeniozitate, obiectul atentiei copilului poate fi mutat pe ceva atractiv, interesant, care sa ii schimbe starea.

Momentele acestea pot ascunde o mica suferinta si este momentul ca prin afectiune aceasta sa se vindece. Atitudinea de spectator ( disociata ) nu este de nici un folos.

Prima data s-ar putea sa nu iti iasa. A doua oara iti va iesi mai bine si continuind vei reusi sa comunici perfect cu copilul tau chiar si in momentele dificile. 

Acordul sensibil intre parinte si copil presupune multa atentie din partea celui dintai si vine in timp. Aceasta este o ABILITATE si se INVATA, se dobandeste. Am deprins-o si eu de-a lungul anilor petrecuti cu copiii mei, si prin observarea atenta a multor tipuri de relatie dintre parinti si copii.

In calitate de coach, sunt gata oricand sa te invat si pe tine! 

P.S. Nu m-am referit in acest articol la situatiile cauzate, de exemplu, de faptul ca i s-a refuzat copilului a saptea jucarie scumpa dintr-o colectie de lux. Vom vorbi intr-un alt material despre cum functioneaza amanarea recompensei la copii si chiar voi dedica un material cuvantului cheie: Afectiune.

Cum luam decizii in numele copiilor nostri?

In copilaria mica singurul decident al lucrurilor importante pentru copil nu poate fi decat parintele. Mama si tata hotarasc, ei sunt unicii responsabili.

In jurul varstei de 9 ani copilul este capabil sa isi asume raspunderea: el poate face alegeri si ar fi bine ca parintele sa il intrebe atunci cand urmeaza sa fie luata o hotarare ce il priveste. Ei pot exprima foarte concret ceea ce isi doresc sau nu, au o reprezentara clara si o vointa proprie in  privinta lucrurilor ce ii implica in mod direct.

Este cazul unui copil de clasa a 4-a care, daca exprima clar ca nu vrea sa faca tenis pentru ca nu i se potriveste, oricat de mult ar insista si antrenorul si parintele, el tot va renunta in cele din urma.

In cazul copiilor mai mari, de exemplu al celor de 14 ani, ei trebuie consultati in toate deciziile care ii implica in mod direct. Sunt pregatiti sa stie ce le face bine si ce nu, ce li se potriveste si ce nu, ce isi doresc cu adevarat. 

La aceasta varsta imi este greu sa-mi imaginez ca un parinte nu tine cont de parerea copilului atunci cand face, de exemplu, optiunea de uman/ real pentru liceu. Un umanist va fi total nefericit intr-o clasa in care se va studia intens chimie, fizica si matematica si viceversa.

Exista si decizii care pot influenta pe termen lung sau pentru totdeauna viata copilului. Implicatiile pot fi foarte mari pentru viitorii adulti si cel mai sanatos lucru cu putinta ar fi sa supunem hotararea unui serios joc de proiectii, inainte ca acesta sa fie luata.

Exercitiul mental pe care vi-l propun este acela de a proiecta in timp evolutia copilului prin prisma acestor decizii pe care le-am luat in numele lui.

Sa ne imaginam cum vor arata lucurile peste peste 5 ani. 

Ce se modifica in mediul copilului?

Cine sunt cei care il inconjoara?

Ce fac alti copii de varsta lui?

Care sunt optiunile care raman deschise pentru viitor?

Faceti apoi proiectia pentru 10 ani.

Daca decizi in numele unui copil de 9 ani, proiecteaza situatia de la varsta majoratului. 

Vezi ce se modifica in mediul tanarului, cine sunt cei care il inconjoara dar, mai ales, ce alegeri mai poate face din acest punct al vietii lui. Chestionati-va singuri, cu intrebari puternice. 

Sensul acestui demers este acela de a va asigura ca nu faceti lucruri pe care mai tarziu le veti regreta, ca nu veti fi pusi in situatia de raspunde la intrebarea “- Ce a fost in mintea ta cand ai luat aceasta decizie in  numele meu?”

Decizii luate in numele copilului trebuie sa nu-i limiteze POSIBILITATEA ULTERIOARA DE ALEGERE, sa nu sufoce OPORTUNITATILE copilului, lucru ce poate genera mari suferinte chiar PENTRU parinti. 

Luati decizii care SA-I DESCHIDA multiple oportunitati si posibilitati de alegere!

Ganditi-va asadar cu mare seriozitate si responsabilitate atunci cand hotarati sa inscrieti copilul la scoala intr-un sistem care ii limiteaza viitoarele alegeri. Acelasi lucru daca va veti intreba despre optiunea de a furniza educatie in sistemul homeschooling.

Sunteti pregatit sa raspundeti intrebarilor tanarului  sau tinerei de peste 10 ani? Daca descoperi ca, de exemplu, fiica ta si-ar fi dorit sa studieze medicina si ca nici o universitate nu accepta un copil venit din afara sistemului clasic? 

Daca aceste intrebari fac convingerile tale sa se clatine poti sa te duci mai adanc si sa chestionezi ce se ascunde in spatele lor. Cand spui de exemplu: “in scoala m-am lovit de prejudecati” gandesti in numele tau sau al copilului? Ce prejudecati, mai exact, il afecteaza pe copilul tau?

Prejudecata este doar un obstacol. Ce ai facut mai exact ca sa il surmontezi?

In adolescenta aveam o vecina, mama, celebra in mica mea urbe natala. Isi crestea copilul intr-un mod neobisnuit pentru anii 90. Chiar ciudat, as putea spune acum. S-a stins de tanara din pricina unui cancer nemilos.

Fiica ei a crescut contestand toate deciziile pe care mama le luase in numele ei. Culegea de la apropiati detalii despre propria copilarie si indrepta punct cu punct ceea ce ea considera ca fiind nedrept pentru viata ei. 

Isi facea asadar propriile alegeri. 

Sedinta cu parintii: cum procedam?

Sedinta cu parintii: cum procedam?

ghid practic pentru incepatori….

Am participat aseara la a nu stiu cata sedinta cu parintii - care aducea totusi ceva nou pentru mine: era prima sedinta la clasa pregatitoare (asa zisa grupa 0).

Tiparul a fost pentru mine bine cunoscut: invatatoarea prezinta un continut iar parintii semneaza hartii, iau la cunostinta. Toate bune si frumoase pana la momentul X in care cineva, poate fi oricine, se simte atacat, ridica tonul, ceva nu-i place, ceva nu-i convine, ceva nu e bine pentru copil etc. etc. etc.

Nu cred ca am participat in ultimii 20 de ani la vreo sedinta la care sa nu se emita o nemultumire majora pe un ton belicos; sau, in orice caz, nu-mi amintesc…

In speta de seara trecuta, unde era vorba despre o informare si atat, cauza nemultumirii era un afis lipit pe peretele din fata care arata, prin desene, ca ochii trebuie sa fie deschisi( atentie), urechile pregatite sa asculte si gura inchisa! 

Ramane la discernamantul fiecaruia daca era un mesaj provocator sau nu! In ce ma priveste, ar fi fost daca ar fi aratat, de exemplu, un copil cu gura lipita cu scotch! 

Pentru altcineva din clasa, insa, acest mesaj inofensiv a fost suficient ca sa declanseze momentul X: Omul a simtit ca afisul ii ingradeste libertatea de exprimare a copilului, cea ce nu era cazul.

M-am gandit asadar cum ar arata sedinta fara momentul X! 

Ar fi posibil? Cu siguranta da!

Pentru a te feri de frisonul primei sedinte, e bine sa te pregatesti mental cu putin timp inainte, de exemplu in drum spre…

“La ce ajuta?” 

- La claificare, la detensionare, la eliminarea presupozitiilor( anticipezi momentul pentru a nu te lasa surprins de eveniment).

“Cum mai exact?” 

- Incepe prin a raspunde la trei intrebari:

1. Care e scopul, de ce ma duc acolo?
2. Cum o privesc pe invatatoare(diriginta, educatoare etc.)? 
3. Ce surpriza as putea avea? La ce sa ma astep?

Nu exista raspunsuri corecte sau incorecte, exista insa raspunsuri care vor conduce catre un dialog constructiv sau nu, relaxat sau dimpotriva tensionat.

Este benefic sa acordam increderea noastra celor ce urmeaza sa petreaca cateva ore pe zi cu copiii nostri. Putem sa ne gandim ca, la fel ca la serviciu, lucrurile se fac mult mai usor, mai eficient, cand lumea e relaxata si oamenii au incredere unii in altii.

***

Daca doresti sa intelegi mai mult, te invit sa faci un exercitiu de empatie si sa iti propui sa vezi lucrurile si din perspectiva celui care educa, a celui care isi asuma raspunderea pentru instruirea micilor elevi. 

Pune-te in pielea lui! Gandeste ca el! Simte ca el! Cum e sa fii inconjurat de 20-30 de copii plini de energie? Patru-cinci ore pe zi? In fiecare zi? Si cum reusesti sa ii si inveti in tot acest timp?

Am facut candva socotela ca invatatoarea uneia dintre fetitelele mele, cu 40 de ani de cariera, avusese peste 300 de copii la clasa in toata viata didactica. Mi-a marturisit o data ca stie fiecare copil pe care l-a avut, pe nume. Despre multi stia cum au evoluat in timp, ce devenisera. 

Succes la sedinta! Succes in rolul de parinte!

Chiar daca uneori poate fi dificil, e de departe cel mai frumos pe care l-ati fi putut juca!

Despre cum zboara toamna puii din cuib...

Metafora se potriveste perfect cu momentul in care copilul se desprinde de casa parinteasca, doar ca, dupa un upgrade, realizezi ca el nu zboara lin cum ar zbura o pasare, ca zborul seamana mai degraba cu al unei rachete, adica vijelios si dintr-o data.

Parintele se obisnuieste din timp cu ideea, repeta in minte scenariul, anticipeaza momentul,  i  se pare ca este pregatit, cand colo... BANG ! momentul soseste si totul se deruleaza cu viteza luminii. Pana sa te prinzi ce se intampla, inca o camera din casa ramane goala sau plina de lucruri care in absenta fiului nu mai au nici un sens.

Asa pleaca Pavel la facultate: de doua luni si-a pierdut total rabdarea si , in asteptarea momentului, si-a turat atat de tare motoarele incat am senzatia cateodata ca o sa zboare singur de pe loc. Ca nici nu-i mai trebuie avion ca sa ajunga acolo. 

In fata acestui tip de nerabdare sentimentele parintelui se aliniaza si ele intr-un firesc. Accentul se pune asadar pe beneficiile copilului, pe ceea ce urmeaza sa dobandeasca, nicidecum pe distanta sau alte “mici” inconveniente.

Un lucru am realizat cu siguranta: vine un moment in viata copilului tau, 18 sau 19 ani spune John Grey, in care e gata sa se desprinda, sa isi ia viata in piept, sa-si asume raspunderea. Copiii anticipeaza si exprima foarte clar momentul, parintii ar face bine sa inteleaga si ei mesajul la fel. Daca lucrurile sunt facute corect de ambele parti, sentimentul dominant este in orice caz unul pozitiv.

Orice proiect deschis catre ceilalti are, in chip firesc, parte de bruiaje.

Cel mai direct si-a exprimat oprobiul un vecin de-al meu care mi-a spus, cum altfel, i-ai facut si acum ii arunci in toata lumea? A exprimat cu succes ceea ce multi altii au gandit dar s-au ferit sa spuna. 

 

Nu am privit copiii nicioadata ca pe un bun pe care il am in stapanire. Copiii au personalitati si vointe puternice. Isi doresc lucruri, ca si adultii, pe care lupta apoi sa si le implineasca. In cazul unora, sa studieze in afara.

Asa departe? Ce inseamna departe? Sa vedem : 3 ore pana la Londra si inca sapte peste ocean.

Cu totul cam 13, adica tot atat cat face trenul cu care pleaca mama mea de aici pana la Arad sa-si vada nepotii. Daca pui problema asa nu mai pare mult. Depinde din ce directie privesti lucrurile. Si asa pot continua la nesfarsit….

Vine un moment in care copiii se desprin de parinti si asa trebuie sa fie! 

Singura intrebare legitima din punctual meu de vedere, pe care ti-o poti pune ca parinte, este daca el este pregatit, daca i-ai dat in dotare tot ce ii trebuia ca sa zboare frumos.

Ai avut  18 ani la dispozitie pentru asta. Nu e putin. Simt ca nu este loc de nici o scuza.

Ce nu reuseste parintele, cizeleaza mediul,  societatea, viata. Dumnezeu.

Ramane in urma un cuib mai sarac si patru ochi care, asemenea celor din turnurile de control, supravegheaza, cu dragoste, zborul.

JUDECATOR FARA SIMBRIE

Spune parintele Paisie in una din cartile sale despre cat de usor il judecam pe celalalt… 

Trece, da el exemplu, o femeie pe langa tine si nu-ti raspunde la salut. Si tu te incrancenezi, te prajesti, ia uite, nu mi-a raspuns, nu m-a bagat in seama…Femeia poate are un copil bolnav, a avut febra toata noaptea copilul, si ea saraca e nauca si nici nu te-a vazut, si tu gata in inima ta o defaimezi si te indreptatesti…

   

O foarte tanara colega a rezumat judecarea celuilalt intr-un fel care  m-a edificat si pe mine la momentul respectiv.

Nu judeca pe nimeni, spunea Laura intr-un training, ca nu stii ce copilarie a avut persoana respectiva, nu stii in ce conditii s-a format, nu stii care sunt amanuntele vietii lui ca sa poti sa emiti judecati corecte…

Mai mult, spun eu dupa lupte crancene cu acest obicei, ACOPERA-L in sufletul tau pe cel din fata ta, gaseste-i circumstante si nu da ultimatumuri in inima ta. Lasa de la tine, uita, trece, pune inainte”gandul cel bun” cum tot parintele Paisie invata in cartile sale, ai rabdare si vezi dupa un timp cum evolueaza lucrurile, cum se schimba situatiile de viata, cum apar perspective ce releva adevaruri nestiute…Cu o astfel de abordare nu poti iesi perdant din nici o situatie; poti, in cel mai “rau” caz sa iesi mai intelept, mai calit, mai sigur pe tine.

In perioada din viata mea pe care o s-o numesc “magazinul”, am trait o experienta in sensul celor de mai sus.

Venea pe vremea aceea o doamna in magazin aproape zilnc. Se posta in fata vitrinei de mezeluri si privea minute in sir fara sa scoata o vorba. Expresia fetei ei era crunta; ea toata se imbraca numai in culori inchise si simpla ei prezenta in magazin ajunsese sa ne dea la toti fiori reci pe sira spinarii.

Dupa felul in care privea acea vitrina frigorifica ni se parea ca nimic nu e cum trebuie, ne indoiam instantaneu de produsele noastre, incepeam sa investigam etichetele sa nu fie marfa expirata…si totul revenea la normalitate cand aceasta doamna parasea magazinul, dupa ce nu cumpara, desigur, nimic niciodata.

Un timp, poate un an, doamna nu a mai aparut. Ne intrebam discret si eu si angajatii mei ce s-o fi intamplat cu ea; stiam ca locuia pe o strada nu departe.

Intr-o zi de vara, parca vad, intra in magazin doamna despre care vorbeam: purta o rochie lejera cu imprimeuri florale mari si pe cap o palarie de paie adevarata, fina, ca in filme…era cu totul UAU!!!!!!

Incepe sa ma iscodeasca despre nu stiu ce prosus de curatenie, mai luase si era incantata si de calitate, si de pret, in sfarsit eu baiguiam ceva acolo…nu puteam insa sa cred ca era una si aceeasi persoana, ca se metamorfozase cumva…

Imi iau inima in dinti si o intreb: "-Cateva luni de zile ati intrat constant in magazin, v-ati postat in fata vitrinei de mezeluri  etc etc etc "

Femeia ma asculta fara sa clipeasca si imi spune calm ...
    ( si asa primesc una din marile lectii ale vietii mele, ca o palma de urias peste fata mea, despre cum sa NU JUDECI)
       cum ea este mama a doi baieti dintre care primul de 28 de ani practica medicina la Paris. Intr-o zi a fost sunata ca fiul ei a suferit o moarte subita. Lucrurile au decurs atat de repede incat atuci cand a reusit sa ajunga la Paris, pentru ca nu gasise bilet de avion imediat, baiatul ei fuseses deja inmormantat. 

Nu era film, femeii ii curgeau lacrimi pe obraz cand imi spunea acest lucru, mi se umplu si mie ochii acum cand scriu.

Oamenii pretutindeni in jurul nostru ne ofera lectiile lor care nu vin intotdeauna prin prisme de fericire, de noi depinde sa fim deschisi deajuns incat sa invatam din ele.

  

Fabrica de amintiri si ursuletul de plus

Printre amintirile frumoase din copilaria mea sunt momentele in care primeam cadouri de la nasa mea. Intotdeauna ceea ce-mi trimitea ea reusea sa ma faca extrem de fericita. Practic aproape lesinam de placere cand deschideam pachetul in care descopeream ceva acolo pentru mine.

Am strans in amintirile mele papusi deosebite printre care una care intruchipa o negresa superba, o maimutica numita inspirat Ioramela, rochite "chinezesti" din materiale fine impachetate in hartii ca foita de ceapa si apoi in cutii elegante (existau lucrurile astea in copilaria din anii '80 pentru cine stia sa ajunga la ele).

Cand am crescut, cadourile insemnau carti cum ar fi romanul Mara al lui Slavici in colectie cartonata, hanorace chic, primul gel de dus, prima fusta de blugi si multe altele... Un lucru e cert: efectul pe care mi l-au provocat cadourile ei nu a disparut nicioadata.

Am incercat sa-mi explic cum reusea ea sa ma faca atat de fericita si am doua explicatii:

•        ori lucrurile respective raspundeau exact dorintelor sau gusturilor mele, ceea ce inseamna ca ea, nasa mea, este dotata cu o mare putere de a darui, 
•        ori ea punea in acele cadouri atata sentiment pozitiv si bucurie incat ele atingeau sufletul meu ca pe o tinta chiar in punctul central! 

Oricum ar sta lucrurile, daca exista darul de a darui, nasa mea e inzestrata cu el din plin!

S-a intamplat in cei 25 -30 de ani scursi de atunci, timp in care evenimentele petrecute incep sa se estompeze, ca aceste cadouri sa devina amintiri pretioase din copilaria mea ceea ce le face, in sine, chiar si mai valoroase decat la momentul respectiv! Altfel spus nasa mea nu numai ca mi-a facut cadouri ci, mult mai important, mi-a fabricat amintiri!

Amintirile se fabrica! Nu orice eveniment din trecutul nostru se transforma intr-o amintire, fie ea placuta sau nu. Ma gandesc cate miliarde de evenimente, de fapte, cate sute de locuri vazute, cate persoane intalnite, cate milioane de pasi in cate milioane de locuri au disparut pentru totdeauna din memoria mea pentru ca nu au avut forta de a se intipari in substanta creierului meu ca amintiri!

Ce face ca un anumit moment sa aiba atata putere incat sa trezeasca sentimente, emotii cu aceeasi acurateze chiar si dupa multi ani, asemenea madlenei lui Proust?

Avand permanent ca exemplu in minte felul in care nasa mea, sora cea mare a mamei mele, a reusit sa imi marcheze momente superbe in copilarie, devenind un provaider de amintiri frumoase, am incercat si eu ca de fiecare data cand a trebuit sa fac un dar unui copil sa surprind acel CEVA care, cu un pic de noroc, ar fi devenit in timp o amintire ca o pietricica pretioasa!

De curand am primit un feed-back absolut neasteptat si uimitor!

    Cu aproape 18 ani in urama, cand primul nostru finut botezat avea sa implineasca 1 an, am cumparat pentru el hainute, asa cum se face in mod traditional. Nu exista pe piata bogata oferta de azi: m-am dus in magazinul Obor care avea la vremea aia cateva raioane cu hainute de copii foarte frumoase si de foarte buna calitate.
    Dupa ce le-am cumparat, am simtit sa adaug ceva, acel CEVA care sa insemne un pic mai mult pentru finul meu, care sa "vorbeasca " tanarului de mai tarziu despre copilarie...
    Am gasit un ursulet de plus imbracat intr-o salopeta cu barete, cu ochisori prietenosi ( un fel de Corduroy al zilelor noastre din desenele animate ale copiilor mei!)
    Finul meu, azi elev in ultimul an la liceu, participa la un curs de teatru unde i se cere sa aduca intr-o cutie de pantofi 5 obiecte importante pentru el. 
Ghiciti! Cutia continea, mama lui mi-a povestit, ursuletul de plus! 

Asadar, fabrica de amintiri exista si functioneaza!

Doamnele batrane de pe Matei Voievod ( sau manifest pentru parinti fericiti)

Eram destul de tanara cand am administrat un magazin undeva prin sectorul 2,  pe strada Matei Voievod. Nu intrasera inca in tara supermarketurile, asa incat toti oamenii se aprovizionau din Obor sau din magazinele de cartier, cum era si al meu.

Activitatea de comert in sine nu mi-a  placut deloc, nu eram facuta pentru ea; cred si acum ca ma furau toti angajatii cu zambetul pe buze. Eram prea tanara sa le fiu sefa, devenisem prietena lor. Nu-i vorba, si azi as face la fel.

In timpul acelei experiente de 3 ani s-a intamplat insa ceva care mi-a servit drept lectii de viata atat de intense incat consider acum, la 14 ani distanta, ca a meritat tot sacrificiul, si anume am cunoscut oameni care m-au impactat profund cu povestile lor, si mai ales mi-au dat experiente si concluzii de viata pentru care ei au platit cu timp. In generozitatea lor, ei le ofereau gratis si pentru acest lucru mi-am propus sa nu ii uit, ba chiar sa le fiu recunoscatoare.

Trei doamne batrane au ramas extrem de vii in memoria mea.

Prima, doamna Flori, era fosta sotie de colonel: fusese o femeie inalta, era extrem de desteapta si locuia singura intr-o casa impozanta. Nu stiu sa-i fi trecut cineva pragul.

Venea zilnic la magazin si povestea, povestea mult, din tineretea ei; avea ochii complet acoperiti de cataracta si se ghida cu ajutorul unui baston improvizat.

Intr-o zi, luand pe toata lumea prin surprindere, apare cu ochii limpezi si clari; avea ochi inca foarte foarte frumosi; se operase de cataracta si ca prin minune, peste noapte, vedea!

S-a uitat la mine secunde intregi incat ma simteam un pic stanjenita . Stiu perfect ca apoi mi-a spus ceva ce am tinut toata viata minte, poate pentru ca aveam 26 de ani, poate pentru ca fusese neprevazut: “ Nu mi-am inchipuit niciodata ca esti asa de frumoasa!”

Draga de ea…eram tanara si atat de naiva… A vrut intr-o zi sa imi vanda un platou mare de argint; il scrijelise cu un cui pe suprafata lui ca sa imi demonstreze ca e masiv. Imi cerea o suma modica pe el, probabil avea o urgenta financiara. Nu stiam sa apreciez lucrurile vechi si am refuzat-o.

Singura fiind si fara copii, a picat victima unei vecine, foste procuroare, care se ocupa cu acapararea caselor cu batrani fara urmasi.

Doamna Flori a disparut subit.

Am cunoscut pentru un timp mai scurt insa, o alta doamna batrana care in interbelic fusese o doctorita respectata a Bucurestiului. Era miniaturala si cred ca in tinerete avusese trasaturi divine: ochii, figura mica si trasaturile fetei in ansamblul lor, desi atat de marcate de vreme, inspirau o delicatete pe care nu o mai gasisem niciunde pana atunci. Fara copii, fara urmasi, traia singura inconjurata de o haita de caini imensi, care o urmau orbeste peste tot si pe care ii hranea cu paine proaspata cumparata in fiecare dimineata.

A cazut si ea prada aceleiasi femei avide si a fost prima care a disparut peste noapte.

Numele ei ma fascineaza si azi: o chema Eros!

A treia doamna pe care mi-o amintesc perfect de parca am vazut-o ieri ultima oara,  a venit un timp dimineata de dimineata pentru a cumpara o paine. Atat. Intra cu usurinta in vorba cu mine si era extrem de dornica sa o faca. Avea, se pare, un nepot care o vizita foarte rar. Era complet singura.

Intr-o astfel de dimineata i-am spus ca ii admir cerceii: erau cu safire inconjurate de mici diamante. I se luminase toata fata: era fericita sa vada ca ma pricepeam sa evaluez superbele ei bijuterii. Atunci mi-a marturisit ca sotul ei fusese general.

Locuia, de asemenea, singura intr-o casa mare, situata la mai multe strazi de magazinul meu.

Abia dupa ce a disparut si ea am realizat ca venea sa cumpere zilnic o paine doar pentru a schimba cateva vorbe cu mine; de unde locuia pana la magazinul meu ar mai fi avut altele doua mici pravalii in cale, dar acolo probabil nu era nimeni dispus sa dea atentie unei doamne care parea din cu totul alt veac!

Cu siguranta, toate aceste femei avusesera parte de vieti spectaculoase si in care nu dusesera lipsa de nimic. Viata le oferise mult si, totusi, le prinsese complet nepregatite la final…alegand sa nu dea nastere nici unui copil, au facut pactul cu singuratatea. Nu se pregatisera pentru ea si nimeni nu le spusese ca la batranete timpul se dilata si se scurge insuportabil de greu…Inconjurate de nepoti, stanepoti, batranetea lor ar fi aratat cu totul diferit si cu siguranta si sfarsitul.

Daca buzele lor ar putea sa rosteasca doua vorbe, ar fi cu siguranta “ Faceti copii!”

Desi neexprimat, mie mesajul lor mi-a fost foarte clar. Sper sa lucreze si in inimile altora.