Spune parintele Paisie in una din cartile sale despre cat de usor il judecam pe celalalt…
Trece, da el exemplu, o femeie pe langa tine si nu-ti raspunde la salut. Si tu te incrancenezi, te prajesti, ia uite, nu mi-a raspuns, nu m-a bagat in seama…Femeia poate are un copil bolnav, a avut febra toata noaptea copilul, si ea saraca e nauca si nici nu te-a vazut, si tu gata in inima ta o defaimezi si te indreptatesti…
O foarte tanara colega a rezumat judecarea celuilalt intr-un fel care m-a edificat si pe mine la momentul respectiv.
Nu judeca pe nimeni, spunea Laura intr-un training, ca nu stii ce copilarie a avut persoana respectiva, nu stii in ce conditii s-a format, nu stii care sunt amanuntele vietii lui ca sa poti sa emiti judecati corecte…
Mai mult, spun eu dupa lupte crancene cu acest obicei, ACOPERA-L in sufletul tau pe cel din fata ta, gaseste-i circumstante si nu da ultimatumuri in inima ta. Lasa de la tine, uita, trece, pune inainte”gandul cel bun” cum tot parintele Paisie invata in cartile sale, ai rabdare si vezi dupa un timp cum evolueaza lucrurile, cum se schimba situatiile de viata, cum apar perspective ce releva adevaruri nestiute…Cu o astfel de abordare nu poti iesi perdant din nici o situatie; poti, in cel mai “rau” caz sa iesi mai intelept, mai calit, mai sigur pe tine.
In perioada din viata mea pe care o s-o numesc “magazinul”, am trait o experienta in sensul celor de mai sus.
Venea pe vremea aceea o doamna in magazin aproape zilnc. Se posta in fata vitrinei de mezeluri si privea minute in sir fara sa scoata o vorba. Expresia fetei ei era crunta; ea toata se imbraca numai in culori inchise si simpla ei prezenta in magazin ajunsese sa ne dea la toti fiori reci pe sira spinarii.
Dupa felul in care privea acea vitrina frigorifica ni se parea ca nimic nu e cum trebuie, ne indoiam instantaneu de produsele noastre, incepeam sa investigam etichetele sa nu fie marfa expirata…si totul revenea la normalitate cand aceasta doamna parasea magazinul, dupa ce nu cumpara, desigur, nimic niciodata.
Un timp, poate un an, doamna nu a mai aparut. Ne intrebam discret si eu si angajatii mei ce s-o fi intamplat cu ea; stiam ca locuia pe o strada nu departe.
Intr-o zi de vara, parca vad, intra in magazin doamna despre care vorbeam: purta o rochie lejera cu imprimeuri florale mari si pe cap o palarie de paie adevarata, fina, ca in filme…era cu totul UAU!!!!!!
Incepe sa ma iscodeasca despre nu stiu ce prosus de curatenie, mai luase si era incantata si de calitate, si de pret, in sfarsit eu baiguiam ceva acolo…nu puteam insa sa cred ca era una si aceeasi persoana, ca se metamorfozase cumva…
Imi iau inima in dinti si o intreb: "-Cateva luni de zile ati intrat constant in magazin, v-ati postat in fata vitrinei de mezeluri etc etc etc "
Femeia ma asculta fara sa clipeasca si imi spune calm ...
( si asa primesc una din marile lectii ale vietii mele, ca o palma de urias peste fata mea, despre cum sa NU JUDECI)
cum ea este mama a doi baieti dintre care primul de 28 de ani practica medicina la Paris. Intr-o zi a fost sunata ca fiul ei a suferit o moarte subita. Lucrurile au decurs atat de repede incat atuci cand a reusit sa ajunga la Paris, pentru ca nu gasise bilet de avion imediat, baiatul ei fuseses deja inmormantat.
( si asa primesc una din marile lectii ale vietii mele, ca o palma de urias peste fata mea, despre cum sa NU JUDECI)
cum ea este mama a doi baieti dintre care primul de 28 de ani practica medicina la Paris. Intr-o zi a fost sunata ca fiul ei a suferit o moarte subita. Lucrurile au decurs atat de repede incat atuci cand a reusit sa ajunga la Paris, pentru ca nu gasise bilet de avion imediat, baiatul ei fuseses deja inmormantat.
Nu era film, femeii ii curgeau lacrimi pe obraz cand imi spunea acest lucru, mi se umplu si mie ochii acum cand scriu.
Oamenii pretutindeni in jurul nostru ne ofera lectiile lor care nu vin intotdeauna prin prisme de fericire, de noi depinde sa fim deschisi deajuns incat sa invatam din ele.
