Criza de nervi in public. Ce facem?

Criza de nervi a copiilor apare frecvent la varstele mici, incepand de la 3-5 ani. Am vazut totusi si copii mai mari de 6 sau 7 ani care se manifestau similar in anumite momente. 

Nu ne este clar intotdeauna ce provoaca aceste iesiri; pot fi tot felul de motive minore care copilului, insa, i se par foarte importante si care au un impact emotional puternic. 

John Grey, promotor al conceptului de educatie pozitiva, are abordarea recompensei. El spune ca in momentele dificile, e bine sa avem ceva pus deoparte pentru cel mic, atat cat sa nu ne faca de ras cat ne e lumea mai draga.

Poate sa functioneze. Ce facem cand nu merge nici asa?

**

Cheia pentru parinti este urmatoarea: sa intelegem ca, in acele momente, pentru cel mic situatia capata amploare dramatica,  ceva ce poate fi comparat cu o mare incurcatura la serviciu, de exemplu! 

Prin urmare, cand trecem noi, cei mari, printr-un moment dificil, ne ajuta oare sa mai si tipe cineva la noi? Sau sa ne bruscheze? Sau poate ne-ar ajuta mai mult sa ne ameninte cu o pedeapsa si mai mare? Cu siguranta nu…Am avea nevoie in primul rand ca cineva sa ne inteleaga, mai apoi sa ne ajute.

De ce spun toate astea? Pentru ca am vazut de prea multe ori copii care au o criza de furie, dintr-un motiv care pentru adult poate fi nesemnificativ sau nejustificat dar pentru copil are proportii dramatice si parinti care adopta cea mai neinspirata atitudine: asteapta calmi si impasibili ca celui mic sa-i treaca de la sine, sa se autoregleze, ca un mecanism care s-a defectat pentru moment.

Ultima scena de acest gen am vazut-o in Franta, intre un baietel adorabil, de vreo 4 ani, care de disperare batea cu pumnisorii lui mici intr-o barna de lemn. Mama lui statea foarte calma, cu bratele incrucisate, cu o figura pe care inghetase dezaprobarea, ceea ce il facea si mai nefericit pe cel mic. In spate era un magazin cu fel de fel de maimute de plus, de unde si eu imi scosesem destul de greu fetitele si nu fara cate ceva pentru fiecare, dupa luuuungi negocieri. Probabil mamica frantuzoaica esuase la negocieri, dar, encore plus important, esua la capitolul "Ce facem int-un moment de criza?!" Ea alesese indiferenta. 

Gresit! Gresit! Gresit total! Impasibilitatea parintelui adauga un plus de suferinta copilului care ajunga sa se simta pe langa nefericit si vinovat si respins! Invata sa iesi frumos din astfel de momente, si lucrul acesta va atarna greu in dezvoltarea armonioasa a copilului tau!

Asadar, cand el are o criza, fii acolo si incearca sa-l intelegi. Nu te distanta aratand copilului si celor din jur ca tu nu ai nici o vina. Nu conteaza deloc ce spun cei din jur. Ofera-i copilului un moment de afectiune sincera si profunda, care ii va creste acestuia increderea in parintele sau si reincrederea in sine! 

Cum faci asta, mai precis?

Te asezi la nivelul inaltimii copilului, il atingi incet, ii confirmi faptul ca il intelegi si ca iti pare rau ca sufera dupa care il atragi usor in brate si pastrezi copilul imbratisat pana acesta se linisteste. Cu un pic de ingeniozitate, obiectul atentiei copilului poate fi mutat pe ceva atractiv, interesant, care sa ii schimbe starea.

Momentele acestea pot ascunde o mica suferinta si este momentul ca prin afectiune aceasta sa se vindece. Atitudinea de spectator ( disociata ) nu este de nici un folos.

Prima data s-ar putea sa nu iti iasa. A doua oara iti va iesi mai bine si continuind vei reusi sa comunici perfect cu copilul tau chiar si in momentele dificile. 

Acordul sensibil intre parinte si copil presupune multa atentie din partea celui dintai si vine in timp. Aceasta este o ABILITATE si se INVATA, se dobandeste. Am deprins-o si eu de-a lungul anilor petrecuti cu copiii mei, si prin observarea atenta a multor tipuri de relatie dintre parinti si copii.

In calitate de coach, sunt gata oricand sa te invat si pe tine! 

P.S. Nu m-am referit in acest articol la situatiile cauzate, de exemplu, de faptul ca i s-a refuzat copilului a saptea jucarie scumpa dintr-o colectie de lux. Vom vorbi intr-un alt material despre cum functioneaza amanarea recompensei la copii si chiar voi dedica un material cuvantului cheie: Afectiune.

Cum luam decizii in numele copiilor nostri?

In copilaria mica singurul decident al lucrurilor importante pentru copil nu poate fi decat parintele. Mama si tata hotarasc, ei sunt unicii responsabili.

In jurul varstei de 9 ani copilul este capabil sa isi asume raspunderea: el poate face alegeri si ar fi bine ca parintele sa il intrebe atunci cand urmeaza sa fie luata o hotarare ce il priveste. Ei pot exprima foarte concret ceea ce isi doresc sau nu, au o reprezentara clara si o vointa proprie in  privinta lucrurilor ce ii implica in mod direct.

Este cazul unui copil de clasa a 4-a care, daca exprima clar ca nu vrea sa faca tenis pentru ca nu i se potriveste, oricat de mult ar insista si antrenorul si parintele, el tot va renunta in cele din urma.

In cazul copiilor mai mari, de exemplu al celor de 14 ani, ei trebuie consultati in toate deciziile care ii implica in mod direct. Sunt pregatiti sa stie ce le face bine si ce nu, ce li se potriveste si ce nu, ce isi doresc cu adevarat. 

La aceasta varsta imi este greu sa-mi imaginez ca un parinte nu tine cont de parerea copilului atunci cand face, de exemplu, optiunea de uman/ real pentru liceu. Un umanist va fi total nefericit intr-o clasa in care se va studia intens chimie, fizica si matematica si viceversa.

Exista si decizii care pot influenta pe termen lung sau pentru totdeauna viata copilului. Implicatiile pot fi foarte mari pentru viitorii adulti si cel mai sanatos lucru cu putinta ar fi sa supunem hotararea unui serios joc de proiectii, inainte ca acesta sa fie luata.

Exercitiul mental pe care vi-l propun este acela de a proiecta in timp evolutia copilului prin prisma acestor decizii pe care le-am luat in numele lui.

Sa ne imaginam cum vor arata lucurile peste peste 5 ani. 

Ce se modifica in mediul copilului?

Cine sunt cei care il inconjoara?

Ce fac alti copii de varsta lui?

Care sunt optiunile care raman deschise pentru viitor?

Faceti apoi proiectia pentru 10 ani.

Daca decizi in numele unui copil de 9 ani, proiecteaza situatia de la varsta majoratului. 

Vezi ce se modifica in mediul tanarului, cine sunt cei care il inconjoara dar, mai ales, ce alegeri mai poate face din acest punct al vietii lui. Chestionati-va singuri, cu intrebari puternice. 

Sensul acestui demers este acela de a va asigura ca nu faceti lucruri pe care mai tarziu le veti regreta, ca nu veti fi pusi in situatia de raspunde la intrebarea “- Ce a fost in mintea ta cand ai luat aceasta decizie in  numele meu?”

Decizii luate in numele copilului trebuie sa nu-i limiteze POSIBILITATEA ULTERIOARA DE ALEGERE, sa nu sufoce OPORTUNITATILE copilului, lucru ce poate genera mari suferinte chiar PENTRU parinti. 

Luati decizii care SA-I DESCHIDA multiple oportunitati si posibilitati de alegere!

Ganditi-va asadar cu mare seriozitate si responsabilitate atunci cand hotarati sa inscrieti copilul la scoala intr-un sistem care ii limiteaza viitoarele alegeri. Acelasi lucru daca va veti intreba despre optiunea de a furniza educatie in sistemul homeschooling.

Sunteti pregatit sa raspundeti intrebarilor tanarului  sau tinerei de peste 10 ani? Daca descoperi ca, de exemplu, fiica ta si-ar fi dorit sa studieze medicina si ca nici o universitate nu accepta un copil venit din afara sistemului clasic? 

Daca aceste intrebari fac convingerile tale sa se clatine poti sa te duci mai adanc si sa chestionezi ce se ascunde in spatele lor. Cand spui de exemplu: “in scoala m-am lovit de prejudecati” gandesti in numele tau sau al copilului? Ce prejudecati, mai exact, il afecteaza pe copilul tau?

Prejudecata este doar un obstacol. Ce ai facut mai exact ca sa il surmontezi?

In adolescenta aveam o vecina, mama, celebra in mica mea urbe natala. Isi crestea copilul intr-un mod neobisnuit pentru anii 90. Chiar ciudat, as putea spune acum. S-a stins de tanara din pricina unui cancer nemilos.

Fiica ei a crescut contestand toate deciziile pe care mama le luase in numele ei. Culegea de la apropiati detalii despre propria copilarie si indrepta punct cu punct ceea ce ea considera ca fiind nedrept pentru viata ei. 

Isi facea asadar propriile alegeri. 

Sedinta cu parintii: cum procedam?

Sedinta cu parintii: cum procedam?

ghid practic pentru incepatori….

Am participat aseara la a nu stiu cata sedinta cu parintii - care aducea totusi ceva nou pentru mine: era prima sedinta la clasa pregatitoare (asa zisa grupa 0).

Tiparul a fost pentru mine bine cunoscut: invatatoarea prezinta un continut iar parintii semneaza hartii, iau la cunostinta. Toate bune si frumoase pana la momentul X in care cineva, poate fi oricine, se simte atacat, ridica tonul, ceva nu-i place, ceva nu-i convine, ceva nu e bine pentru copil etc. etc. etc.

Nu cred ca am participat in ultimii 20 de ani la vreo sedinta la care sa nu se emita o nemultumire majora pe un ton belicos; sau, in orice caz, nu-mi amintesc…

In speta de seara trecuta, unde era vorba despre o informare si atat, cauza nemultumirii era un afis lipit pe peretele din fata care arata, prin desene, ca ochii trebuie sa fie deschisi( atentie), urechile pregatite sa asculte si gura inchisa! 

Ramane la discernamantul fiecaruia daca era un mesaj provocator sau nu! In ce ma priveste, ar fi fost daca ar fi aratat, de exemplu, un copil cu gura lipita cu scotch! 

Pentru altcineva din clasa, insa, acest mesaj inofensiv a fost suficient ca sa declanseze momentul X: Omul a simtit ca afisul ii ingradeste libertatea de exprimare a copilului, cea ce nu era cazul.

M-am gandit asadar cum ar arata sedinta fara momentul X! 

Ar fi posibil? Cu siguranta da!

Pentru a te feri de frisonul primei sedinte, e bine sa te pregatesti mental cu putin timp inainte, de exemplu in drum spre…

“La ce ajuta?” 

- La claificare, la detensionare, la eliminarea presupozitiilor( anticipezi momentul pentru a nu te lasa surprins de eveniment).

“Cum mai exact?” 

- Incepe prin a raspunde la trei intrebari:

1. Care e scopul, de ce ma duc acolo?
2. Cum o privesc pe invatatoare(diriginta, educatoare etc.)? 
3. Ce surpriza as putea avea? La ce sa ma astep?

Nu exista raspunsuri corecte sau incorecte, exista insa raspunsuri care vor conduce catre un dialog constructiv sau nu, relaxat sau dimpotriva tensionat.

Este benefic sa acordam increderea noastra celor ce urmeaza sa petreaca cateva ore pe zi cu copiii nostri. Putem sa ne gandim ca, la fel ca la serviciu, lucrurile se fac mult mai usor, mai eficient, cand lumea e relaxata si oamenii au incredere unii in altii.

***

Daca doresti sa intelegi mai mult, te invit sa faci un exercitiu de empatie si sa iti propui sa vezi lucrurile si din perspectiva celui care educa, a celui care isi asuma raspunderea pentru instruirea micilor elevi. 

Pune-te in pielea lui! Gandeste ca el! Simte ca el! Cum e sa fii inconjurat de 20-30 de copii plini de energie? Patru-cinci ore pe zi? In fiecare zi? Si cum reusesti sa ii si inveti in tot acest timp?

Am facut candva socotela ca invatatoarea uneia dintre fetitelele mele, cu 40 de ani de cariera, avusese peste 300 de copii la clasa in toata viata didactica. Mi-a marturisit o data ca stie fiecare copil pe care l-a avut, pe nume. Despre multi stia cum au evoluat in timp, ce devenisera. 

Succes la sedinta! Succes in rolul de parinte!

Chiar daca uneori poate fi dificil, e de departe cel mai frumos pe care l-ati fi putut juca!

Despre cum zboara toamna puii din cuib...

Metafora se potriveste perfect cu momentul in care copilul se desprinde de casa parinteasca, doar ca, dupa un upgrade, realizezi ca el nu zboara lin cum ar zbura o pasare, ca zborul seamana mai degraba cu al unei rachete, adica vijelios si dintr-o data.

Parintele se obisnuieste din timp cu ideea, repeta in minte scenariul, anticipeaza momentul,  i  se pare ca este pregatit, cand colo... BANG ! momentul soseste si totul se deruleaza cu viteza luminii. Pana sa te prinzi ce se intampla, inca o camera din casa ramane goala sau plina de lucruri care in absenta fiului nu mai au nici un sens.

Asa pleaca Pavel la facultate: de doua luni si-a pierdut total rabdarea si , in asteptarea momentului, si-a turat atat de tare motoarele incat am senzatia cateodata ca o sa zboare singur de pe loc. Ca nici nu-i mai trebuie avion ca sa ajunga acolo. 

In fata acestui tip de nerabdare sentimentele parintelui se aliniaza si ele intr-un firesc. Accentul se pune asadar pe beneficiile copilului, pe ceea ce urmeaza sa dobandeasca, nicidecum pe distanta sau alte “mici” inconveniente.

Un lucru am realizat cu siguranta: vine un moment in viata copilului tau, 18 sau 19 ani spune John Grey, in care e gata sa se desprinda, sa isi ia viata in piept, sa-si asume raspunderea. Copiii anticipeaza si exprima foarte clar momentul, parintii ar face bine sa inteleaga si ei mesajul la fel. Daca lucrurile sunt facute corect de ambele parti, sentimentul dominant este in orice caz unul pozitiv.

Orice proiect deschis catre ceilalti are, in chip firesc, parte de bruiaje.

Cel mai direct si-a exprimat oprobiul un vecin de-al meu care mi-a spus, cum altfel, i-ai facut si acum ii arunci in toata lumea? A exprimat cu succes ceea ce multi altii au gandit dar s-au ferit sa spuna. 

 

Nu am privit copiii nicioadata ca pe un bun pe care il am in stapanire. Copiii au personalitati si vointe puternice. Isi doresc lucruri, ca si adultii, pe care lupta apoi sa si le implineasca. In cazul unora, sa studieze in afara.

Asa departe? Ce inseamna departe? Sa vedem : 3 ore pana la Londra si inca sapte peste ocean.

Cu totul cam 13, adica tot atat cat face trenul cu care pleaca mama mea de aici pana la Arad sa-si vada nepotii. Daca pui problema asa nu mai pare mult. Depinde din ce directie privesti lucrurile. Si asa pot continua la nesfarsit….

Vine un moment in care copiii se desprin de parinti si asa trebuie sa fie! 

Singura intrebare legitima din punctual meu de vedere, pe care ti-o poti pune ca parinte, este daca el este pregatit, daca i-ai dat in dotare tot ce ii trebuia ca sa zboare frumos.

Ai avut  18 ani la dispozitie pentru asta. Nu e putin. Simt ca nu este loc de nici o scuza.

Ce nu reuseste parintele, cizeleaza mediul,  societatea, viata. Dumnezeu.

Ramane in urma un cuib mai sarac si patru ochi care, asemenea celor din turnurile de control, supravegheaza, cu dragoste, zborul.