JUDECATOR FARA SIMBRIE

Spune parintele Paisie in una din cartile sale despre cat de usor il judecam pe celalalt… 

Trece, da el exemplu, o femeie pe langa tine si nu-ti raspunde la salut. Si tu te incrancenezi, te prajesti, ia uite, nu mi-a raspuns, nu m-a bagat in seama…Femeia poate are un copil bolnav, a avut febra toata noaptea copilul, si ea saraca e nauca si nici nu te-a vazut, si tu gata in inima ta o defaimezi si te indreptatesti…

   

O foarte tanara colega a rezumat judecarea celuilalt intr-un fel care  m-a edificat si pe mine la momentul respectiv.

Nu judeca pe nimeni, spunea Laura intr-un training, ca nu stii ce copilarie a avut persoana respectiva, nu stii in ce conditii s-a format, nu stii care sunt amanuntele vietii lui ca sa poti sa emiti judecati corecte…

Mai mult, spun eu dupa lupte crancene cu acest obicei, ACOPERA-L in sufletul tau pe cel din fata ta, gaseste-i circumstante si nu da ultimatumuri in inima ta. Lasa de la tine, uita, trece, pune inainte”gandul cel bun” cum tot parintele Paisie invata in cartile sale, ai rabdare si vezi dupa un timp cum evolueaza lucrurile, cum se schimba situatiile de viata, cum apar perspective ce releva adevaruri nestiute…Cu o astfel de abordare nu poti iesi perdant din nici o situatie; poti, in cel mai “rau” caz sa iesi mai intelept, mai calit, mai sigur pe tine.

In perioada din viata mea pe care o s-o numesc “magazinul”, am trait o experienta in sensul celor de mai sus.

Venea pe vremea aceea o doamna in magazin aproape zilnc. Se posta in fata vitrinei de mezeluri si privea minute in sir fara sa scoata o vorba. Expresia fetei ei era crunta; ea toata se imbraca numai in culori inchise si simpla ei prezenta in magazin ajunsese sa ne dea la toti fiori reci pe sira spinarii.

Dupa felul in care privea acea vitrina frigorifica ni se parea ca nimic nu e cum trebuie, ne indoiam instantaneu de produsele noastre, incepeam sa investigam etichetele sa nu fie marfa expirata…si totul revenea la normalitate cand aceasta doamna parasea magazinul, dupa ce nu cumpara, desigur, nimic niciodata.

Un timp, poate un an, doamna nu a mai aparut. Ne intrebam discret si eu si angajatii mei ce s-o fi intamplat cu ea; stiam ca locuia pe o strada nu departe.

Intr-o zi de vara, parca vad, intra in magazin doamna despre care vorbeam: purta o rochie lejera cu imprimeuri florale mari si pe cap o palarie de paie adevarata, fina, ca in filme…era cu totul UAU!!!!!!

Incepe sa ma iscodeasca despre nu stiu ce prosus de curatenie, mai luase si era incantata si de calitate, si de pret, in sfarsit eu baiguiam ceva acolo…nu puteam insa sa cred ca era una si aceeasi persoana, ca se metamorfozase cumva…

Imi iau inima in dinti si o intreb: "-Cateva luni de zile ati intrat constant in magazin, v-ati postat in fata vitrinei de mezeluri  etc etc etc "

Femeia ma asculta fara sa clipeasca si imi spune calm ...
    ( si asa primesc una din marile lectii ale vietii mele, ca o palma de urias peste fata mea, despre cum sa NU JUDECI)
       cum ea este mama a doi baieti dintre care primul de 28 de ani practica medicina la Paris. Intr-o zi a fost sunata ca fiul ei a suferit o moarte subita. Lucrurile au decurs atat de repede incat atuci cand a reusit sa ajunga la Paris, pentru ca nu gasise bilet de avion imediat, baiatul ei fuseses deja inmormantat. 

Nu era film, femeii ii curgeau lacrimi pe obraz cand imi spunea acest lucru, mi se umplu si mie ochii acum cand scriu.

Oamenii pretutindeni in jurul nostru ne ofera lectiile lor care nu vin intotdeauna prin prisme de fericire, de noi depinde sa fim deschisi deajuns incat sa invatam din ele.

  

Fabrica de amintiri si ursuletul de plus

Printre amintirile frumoase din copilaria mea sunt momentele in care primeam cadouri de la nasa mea. Intotdeauna ceea ce-mi trimitea ea reusea sa ma faca extrem de fericita. Practic aproape lesinam de placere cand deschideam pachetul in care descopeream ceva acolo pentru mine.

Am strans in amintirile mele papusi deosebite printre care una care intruchipa o negresa superba, o maimutica numita inspirat Ioramela, rochite "chinezesti" din materiale fine impachetate in hartii ca foita de ceapa si apoi in cutii elegante (existau lucrurile astea in copilaria din anii '80 pentru cine stia sa ajunga la ele).

Cand am crescut, cadourile insemnau carti cum ar fi romanul Mara al lui Slavici in colectie cartonata, hanorace chic, primul gel de dus, prima fusta de blugi si multe altele... Un lucru e cert: efectul pe care mi l-au provocat cadourile ei nu a disparut nicioadata.

Am incercat sa-mi explic cum reusea ea sa ma faca atat de fericita si am doua explicatii:

•        ori lucrurile respective raspundeau exact dorintelor sau gusturilor mele, ceea ce inseamna ca ea, nasa mea, este dotata cu o mare putere de a darui, 
•        ori ea punea in acele cadouri atata sentiment pozitiv si bucurie incat ele atingeau sufletul meu ca pe o tinta chiar in punctul central! 

Oricum ar sta lucrurile, daca exista darul de a darui, nasa mea e inzestrata cu el din plin!

S-a intamplat in cei 25 -30 de ani scursi de atunci, timp in care evenimentele petrecute incep sa se estompeze, ca aceste cadouri sa devina amintiri pretioase din copilaria mea ceea ce le face, in sine, chiar si mai valoroase decat la momentul respectiv! Altfel spus nasa mea nu numai ca mi-a facut cadouri ci, mult mai important, mi-a fabricat amintiri!

Amintirile se fabrica! Nu orice eveniment din trecutul nostru se transforma intr-o amintire, fie ea placuta sau nu. Ma gandesc cate miliarde de evenimente, de fapte, cate sute de locuri vazute, cate persoane intalnite, cate milioane de pasi in cate milioane de locuri au disparut pentru totdeauna din memoria mea pentru ca nu au avut forta de a se intipari in substanta creierului meu ca amintiri!

Ce face ca un anumit moment sa aiba atata putere incat sa trezeasca sentimente, emotii cu aceeasi acurateze chiar si dupa multi ani, asemenea madlenei lui Proust?

Avand permanent ca exemplu in minte felul in care nasa mea, sora cea mare a mamei mele, a reusit sa imi marcheze momente superbe in copilarie, devenind un provaider de amintiri frumoase, am incercat si eu ca de fiecare data cand a trebuit sa fac un dar unui copil sa surprind acel CEVA care, cu un pic de noroc, ar fi devenit in timp o amintire ca o pietricica pretioasa!

De curand am primit un feed-back absolut neasteptat si uimitor!

    Cu aproape 18 ani in urama, cand primul nostru finut botezat avea sa implineasca 1 an, am cumparat pentru el hainute, asa cum se face in mod traditional. Nu exista pe piata bogata oferta de azi: m-am dus in magazinul Obor care avea la vremea aia cateva raioane cu hainute de copii foarte frumoase si de foarte buna calitate.
    Dupa ce le-am cumparat, am simtit sa adaug ceva, acel CEVA care sa insemne un pic mai mult pentru finul meu, care sa "vorbeasca " tanarului de mai tarziu despre copilarie...
    Am gasit un ursulet de plus imbracat intr-o salopeta cu barete, cu ochisori prietenosi ( un fel de Corduroy al zilelor noastre din desenele animate ale copiilor mei!)
    Finul meu, azi elev in ultimul an la liceu, participa la un curs de teatru unde i se cere sa aduca intr-o cutie de pantofi 5 obiecte importante pentru el. 
Ghiciti! Cutia continea, mama lui mi-a povestit, ursuletul de plus! 

Asadar, fabrica de amintiri exista si functioneaza!

Doamnele batrane de pe Matei Voievod ( sau manifest pentru parinti fericiti)

Eram destul de tanara cand am administrat un magazin undeva prin sectorul 2,  pe strada Matei Voievod. Nu intrasera inca in tara supermarketurile, asa incat toti oamenii se aprovizionau din Obor sau din magazinele de cartier, cum era si al meu.

Activitatea de comert in sine nu mi-a  placut deloc, nu eram facuta pentru ea; cred si acum ca ma furau toti angajatii cu zambetul pe buze. Eram prea tanara sa le fiu sefa, devenisem prietena lor. Nu-i vorba, si azi as face la fel.

In timpul acelei experiente de 3 ani s-a intamplat insa ceva care mi-a servit drept lectii de viata atat de intense incat consider acum, la 14 ani distanta, ca a meritat tot sacrificiul, si anume am cunoscut oameni care m-au impactat profund cu povestile lor, si mai ales mi-au dat experiente si concluzii de viata pentru care ei au platit cu timp. In generozitatea lor, ei le ofereau gratis si pentru acest lucru mi-am propus sa nu ii uit, ba chiar sa le fiu recunoscatoare.

Trei doamne batrane au ramas extrem de vii in memoria mea.

Prima, doamna Flori, era fosta sotie de colonel: fusese o femeie inalta, era extrem de desteapta si locuia singura intr-o casa impozanta. Nu stiu sa-i fi trecut cineva pragul.

Venea zilnic la magazin si povestea, povestea mult, din tineretea ei; avea ochii complet acoperiti de cataracta si se ghida cu ajutorul unui baston improvizat.

Intr-o zi, luand pe toata lumea prin surprindere, apare cu ochii limpezi si clari; avea ochi inca foarte foarte frumosi; se operase de cataracta si ca prin minune, peste noapte, vedea!

S-a uitat la mine secunde intregi incat ma simteam un pic stanjenita . Stiu perfect ca apoi mi-a spus ceva ce am tinut toata viata minte, poate pentru ca aveam 26 de ani, poate pentru ca fusese neprevazut: “ Nu mi-am inchipuit niciodata ca esti asa de frumoasa!”

Draga de ea…eram tanara si atat de naiva… A vrut intr-o zi sa imi vanda un platou mare de argint; il scrijelise cu un cui pe suprafata lui ca sa imi demonstreze ca e masiv. Imi cerea o suma modica pe el, probabil avea o urgenta financiara. Nu stiam sa apreciez lucrurile vechi si am refuzat-o.

Singura fiind si fara copii, a picat victima unei vecine, foste procuroare, care se ocupa cu acapararea caselor cu batrani fara urmasi.

Doamna Flori a disparut subit.

Am cunoscut pentru un timp mai scurt insa, o alta doamna batrana care in interbelic fusese o doctorita respectata a Bucurestiului. Era miniaturala si cred ca in tinerete avusese trasaturi divine: ochii, figura mica si trasaturile fetei in ansamblul lor, desi atat de marcate de vreme, inspirau o delicatete pe care nu o mai gasisem niciunde pana atunci. Fara copii, fara urmasi, traia singura inconjurata de o haita de caini imensi, care o urmau orbeste peste tot si pe care ii hranea cu paine proaspata cumparata in fiecare dimineata.

A cazut si ea prada aceleiasi femei avide si a fost prima care a disparut peste noapte.

Numele ei ma fascineaza si azi: o chema Eros!

A treia doamna pe care mi-o amintesc perfect de parca am vazut-o ieri ultima oara,  a venit un timp dimineata de dimineata pentru a cumpara o paine. Atat. Intra cu usurinta in vorba cu mine si era extrem de dornica sa o faca. Avea, se pare, un nepot care o vizita foarte rar. Era complet singura.

Intr-o astfel de dimineata i-am spus ca ii admir cerceii: erau cu safire inconjurate de mici diamante. I se luminase toata fata: era fericita sa vada ca ma pricepeam sa evaluez superbele ei bijuterii. Atunci mi-a marturisit ca sotul ei fusese general.

Locuia, de asemenea, singura intr-o casa mare, situata la mai multe strazi de magazinul meu.

Abia dupa ce a disparut si ea am realizat ca venea sa cumpere zilnic o paine doar pentru a schimba cateva vorbe cu mine; de unde locuia pana la magazinul meu ar mai fi avut altele doua mici pravalii in cale, dar acolo probabil nu era nimeni dispus sa dea atentie unei doamne care parea din cu totul alt veac!

Cu siguranta, toate aceste femei avusesera parte de vieti spectaculoase si in care nu dusesera lipsa de nimic. Viata le oferise mult si, totusi, le prinsese complet nepregatite la final…alegand sa nu dea nastere nici unui copil, au facut pactul cu singuratatea. Nu se pregatisera pentru ea si nimeni nu le spusese ca la batranete timpul se dilata si se scurge insuportabil de greu…Inconjurate de nepoti, stanepoti, batranetea lor ar fi aratat cu totul diferit si cu siguranta si sfarsitul.

Daca buzele lor ar putea sa rosteasca doua vorbe, ar fi cu siguranta “ Faceti copii!”

Desi neexprimat, mie mesajul lor mi-a fost foarte clar. Sper sa lucreze si in inimile altora.

Despre copiii care aleg sa traiasca periculos

In scoala in care am facut primii 8 ani am intalnit un amestec de copii de la care am invatat primele lectii despre viata. Primele lectii dure...

Pe multi dintre colegii mei nu i-am mai vazut nicioadata, sau daca i-as reintalni nu i-as mai recunoaste. O reintalnire m-a facut sa ma gandesc mult la un anumit tip de viata pe care unii aleg sa o traiasca.

Cu 20 de ani in urma eram studenta in anul intai la Bucuresti. Orasul mare ma obosea si, saptamana de saptamana, ma reintorceam in mica mea urbe de campie, de care m-am desprins neasteptat de greu.

Duminica dupa-amiaza luam trenul inapoi catre Ciulnita, gara unde schimbam apoi personalul cu acceleratul pentru Gara de Nord. Nu stiu de cate ori am facut lucrul acesta, cert este ca si acum visez garile si trenurile care ma poarta inspre directiile mult cunoscute.

Intr-o astfel de duminica, asteptand “sa traga trenul la peron”, se apropie de mine un tip nu inalt, cu barbuta scurta, ghiul pe unul dintre degete, foarte zimbitor si sigur pe el. S-a aplecat , mi-a sarutat mana si mi-a spus “ sarutmana Lavinia”.

Abordarea m-a uimit, inca ma consideram o pustoaica abia desprinsa de liceu si nu fusesem tratata cu asemenea maturitate nicioadata. Ceva in toata aparitia lui m-a respins.

Atunci il recunosc si raman mirata: fusesem 8 ani colegi in clasele primare. Nu mai stiam absolut nimic despre el ca si despre multi altii; lumile noastre se separasera cumva.

          M-a intrebat cum e la facultate ( inca era o mare smecherie sa fii student ), zambea fericit ca ma intalneste.
          Il intreb la randul meu ce a mai facut in ultima vreme.
          “Abia m-am eliberat!”- spune, si eu nu pricep despre ce e vorba. Armata? sau ce?!
          “ Am facut 8 luni de puscarie, imi spune extrem de detasat si fara sa-i tresara un muschi pe fata. Am furat niste cai.”

Fusesem colegi 8 ani aproape zi de zi in aceeasi clasa, ii cunosteam bine mama si sora, il retinusem ca pe unul din baietii cu mult bun simt si cu respect.

La un anumit moment al evolutiei lui ceva se intamplase. Virase catre o directie care mi-a dat fiori numai asa, exprimata fara regret.

Facuse o alegere si era constient de ea: alesese sa traiasca periculos.

Nu aruncati cu pietre!

……… este gandul cu care te intampin azi, acum, daca te decizi sa faci click pe mesajul meu. Despre ce aruncat ar fi vorba si mai exact care pietre?

Sa ma explic: din ce in ce mai mult in jurul meu, pe canale formale sau informale, se arunca cu pietre in ceea ce reprezinta in momentul de fata romanii, tineri sau nu, educati, mai mult sau mai putin, avuti sau cu grija zilei de maine, acuzandu-se imaginea pe care in ansamblu toata aceasta lume ar crea-o.

Tinerii sunt acuzati de exemplu de dorinta lor de avea, de dorinta de a parea ca au ceva cand de fapt nu au nimic, de prostul gust si imitarea lui, care invadeaza toate televiziunilesau radiourile ascultate, de lipsa de educatie, de lipsa de cultura, de civilizatia…in scadere.

Am sa povestesc o pilda pe care am intalnit-o in cartea unui monah grec, Parintele Paisie Aghioritul, si care se numeste “Cu durere si dragoste pentru omul contemporan”.

Asadar, o albina iese din stup si face un tur larg de orizont, dupa care povesteste ce a vazut, ce a intalnit: acolo era campul inflorit, la margine liziera de salcam cu floarea inmiresmata, flori aici, flori pretutindeni.

Pleaca si musca in turul ei de orizont, si, asemenea albinei, povesteste: acolo am dat peste un munte de gunoi, acolo peste resturi in putrefactie, peste murdarie in acel loc si mlastina.
In consecinta celor spuse, care nu trebuie cred eu prea mult explicate, intrebarea care se impune este: ca cine privim lucrurile, ca musca sau ca albina?

Eu vreau sa vad lucrurile frumos si prin urmare asa le vad: eu vad tineri care dau navala in salile de spectacol, acolo unde spectacolul isi merita renumele: la Don Quijote, de exemplu, am vazut tineri stand in picioare ca la Razboiul Stelelor in salile de cinema acum 25 de ani…

Eu am auzit de editii de carte epuizate imediat dupa aparitie, la cea de-a doua editare….

Eu vad ca, asa cum sunt ele, Universitatile sunt pline de studenti, care, mai mult sau mai putin, isi deschid mintea si isi largesc orizontul…ca e plin de studenti care fac doua facultati in paralel (ce efort imens, totusi!).

Pe strada vad tineri foarte frumosi, foarte frumos imbracati, explozie de energie, de viata…..
Inca traim intr-o tara cu oameni calzi, carora le mai pasa un pic de cel de langa el, … de copii atasati profund de familiile din care provin, de parinti obsedati de viitorul copiilor lor, de ideea de mai bine …

Din orice colt de Romanie pleaca un tanar catre studii, lasa in urma un parinte increzator ca pentru copilul lui lucrurile vor merge mai bine….<26>

Prin urmare nici agresivitatea in trafic nu ma mai supara…. atat timp cat are asemenea circumstante… atat timp cat nu poti sa faci din 2 benzi patru, orice ai face! Pot sa spun ca oamenii sunt chiar calmi fata de seninatatea cu care sunt anuntati prin media, ca pasajul X nu va fi gata nici in sept. 2009! Multe lucruri as putea sa spun, dar nu e nevoie de exemple… Buna dispozitie si frumusetea e o stare pe care ne-o cream singuri! Si fara indoiala ea va da roade!

P.S.Exista o campanie la Metrou de educare a celor ce calatoresc cu acest mijloc de transport. Ea se incheie “inteligent” cu Educa animalul din tine!
Pardon? N-am inteles eu bine? Care animal?
Pacat de sansa de comunicare irosita! Un mesaj pozitiv ar fi fost de o mie de ori mai potrivit si ar fi avut GARANTAT un efect masiv!

Va invit, cu drag, sa nu aruncati cu pietre in ceea ce in momentul de fata suntem, macar si de teama de a nu obtine, in timp, efectul de bumerang….