sâmbătă, 17 decembrie 2016

DOAMNA, SI CU MINE CUM RAMANE ?!



Cuvintele cu care trainerul de la Hamburg s-a despartit de noi au fost: duceti-va, faceti coaching, faceti din lumea asta o lume mai buna!
        Olandez care traieste in Franta, pasionat de vanatoare, mare iubitor de vin, trainerul era exact persoana de la care vrei sa inveti; extrem de ludic, a facut un show din fiecare ora petrecuta acolo.

  Am aterizat noaptea in Bucuresti unde am facut comanda de taxi. Sotul meu a deschis discutia cu soferul si am plonjat brusc intr-o realitate grea si dureroasa. Omul avea o poveste greu de auzit, imposibil de trait: isi ingrijea socrul care era complet paralizat de mai bine de 7 ani.
Nu mai suporta, nu mai gasea nici o motivatie sa traiasaca.
Mugurel a inceput sa il sprijine cu intrebari deschise; atat i-a trebuit bietului suflet ca s-a descatusat, a povestit, s-a descarcat.
  Apropiindu-ne de casa mi-am reamintit vorbele cu care ne despartisem de Alex; si am inceput sa articulez catre cel care isi deschisese sufletul complet in fata noastra cuvinte pozitive, cat mai puteam fi capabila la ora aia:

  • O sa ve eliberati, mai aveti un pic de rabdare!
  • Bucurati-va de faptul ca aveti sotia tot timpul alaturi! E o incercare in care nu sunteti singur!
  • Sunteti tanar, inca sunteti tanar, mai aveti atata timp in fata sa va bucurati si sa faceti schimbari in viata dumneavoastra! …si altele pe care nu mi le mai amintesc.


Ajunsi in fata casei am smuls valiza si m-am grabit catre usa. Nu pot sa uit ca, intorcandu-ma sa ii multumesc pentru cursa, omul statea in picioare langa masina, nu-i venea sa intre desi era un frig intepator (ne apropiam de 3 dimineata), si striga catre mine:


  • Doamna, si cu mine cum ramane? Eu cand mai traiesc, cand mai am vacante, sarbatori? 

Nu cred ca o sa uit vreodata cum omul acela, barbat in toata firea, inalt, trecut de 50 de ani, a eliberat  in cuvintele acestea toata drama si disperarea lui: “Si cu mine cum ramane…!” Isi deschisese sufletul, intrase un pic de lumina acolo dar procesul abia incepea…striga catre mine cu o nadejde, cu speranta unei solutii…

  • Aveti incredere! Sunteti tanar! Sunteti inca tanar! E timp!

As fi vrut sa pot mai mult, sa putem mai mult, era si sotul meu cu mine, dar e bine macar ca am deschis acolo o fereastra: un pic de lumina si deja se creaza un loc mai bun! In momentul acela, un fir de speranta. Cineva il ascultase! Cuiva ii pasase!

M-am grabit sa intru, fusese o zi epuizanta si aveam o nerabdare imensa: in aceeasi zi sosise in tara fiul nostru de la facultate, nu il vazusem de cateva luni, si abia asteptam momentul revederii. 

Ei, copiii pe care ii crestem, vor beneficia de o lume mai buna;  depinde insa si de noi, si nu obtinem acest lucru prin indiferenta!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu