Fabrica de amintiri si ursuletul de plus

Printre amintirile frumoase din copilaria mea sunt momentele in care primeam cadouri de la nasa mea. Intotdeauna ceea ce-mi trimitea ea reusea sa ma faca extrem de fericita. Practic aproape lesinam de placere cand deschideam pachetul in care descopeream ceva acolo pentru mine.

Am strans in amintirile mele papusi deosebite printre care una care intruchipa o negresa superba, o maimutica numita inspirat Ioramela, rochite "chinezesti" din materiale fine impachetate in hartii ca foita de ceapa si apoi in cutii elegante (existau lucrurile astea in copilaria din anii '80 pentru cine stia sa ajunga la ele).

Cand am crescut, cadourile insemnau carti cum ar fi romanul Mara al lui Slavici in colectie cartonata, hanorace chic, primul gel de dus, prima fusta de blugi si multe altele... Un lucru e cert: efectul pe care mi l-au provocat cadourile ei nu a disparut nicioadata.

Am incercat sa-mi explic cum reusea ea sa ma faca atat de fericita si am doua explicatii:

•        ori lucrurile respective raspundeau exact dorintelor sau gusturilor mele, ceea ce inseamna ca ea, nasa mea, este dotata cu o mare putere de a darui, 
•        ori ea punea in acele cadouri atata sentiment pozitiv si bucurie incat ele atingeau sufletul meu ca pe o tinta chiar in punctul central! 

Oricum ar sta lucrurile, daca exista darul de a darui, nasa mea e inzestrata cu el din plin!

S-a intamplat in cei 25 -30 de ani scursi de atunci, timp in care evenimentele petrecute incep sa se estompeze, ca aceste cadouri sa devina amintiri pretioase din copilaria mea ceea ce le face, in sine, chiar si mai valoroase decat la momentul respectiv! Altfel spus nasa mea nu numai ca mi-a facut cadouri ci, mult mai important, mi-a fabricat amintiri!

Amintirile se fabrica! Nu orice eveniment din trecutul nostru se transforma intr-o amintire, fie ea placuta sau nu. Ma gandesc cate miliarde de evenimente, de fapte, cate sute de locuri vazute, cate persoane intalnite, cate milioane de pasi in cate milioane de locuri au disparut pentru totdeauna din memoria mea pentru ca nu au avut forta de a se intipari in substanta creierului meu ca amintiri!

Ce face ca un anumit moment sa aiba atata putere incat sa trezeasca sentimente, emotii cu aceeasi acurateze chiar si dupa multi ani, asemenea madlenei lui Proust?

Avand permanent ca exemplu in minte felul in care nasa mea, sora cea mare a mamei mele, a reusit sa imi marcheze momente superbe in copilarie, devenind un provaider de amintiri frumoase, am incercat si eu ca de fiecare data cand a trebuit sa fac un dar unui copil sa surprind acel CEVA care, cu un pic de noroc, ar fi devenit in timp o amintire ca o pietricica pretioasa!

De curand am primit un feed-back absolut neasteptat si uimitor!

    Cu aproape 18 ani in urama, cand primul nostru finut botezat avea sa implineasca 1 an, am cumparat pentru el hainute, asa cum se face in mod traditional. Nu exista pe piata bogata oferta de azi: m-am dus in magazinul Obor care avea la vremea aia cateva raioane cu hainute de copii foarte frumoase si de foarte buna calitate.
    Dupa ce le-am cumparat, am simtit sa adaug ceva, acel CEVA care sa insemne un pic mai mult pentru finul meu, care sa "vorbeasca " tanarului de mai tarziu despre copilarie...
    Am gasit un ursulet de plus imbracat intr-o salopeta cu barete, cu ochisori prietenosi ( un fel de Corduroy al zilelor noastre din desenele animate ale copiilor mei!)
    Finul meu, azi elev in ultimul an la liceu, participa la un curs de teatru unde i se cere sa aduca intr-o cutie de pantofi 5 obiecte importante pentru el. 
Ghiciti! Cutia continea, mama lui mi-a povestit, ursuletul de plus! 

Asadar, fabrica de amintiri exista si functioneaza!

Doamnele batrane de pe Matei Voievod ( sau manifest pentru parinti fericiti)

Eram destul de tanara cand am administrat un magazin undeva prin sectorul 2,  pe strada Matei Voievod. Nu intrasera inca in tara supermarketurile, asa incat toti oamenii se aprovizionau din Obor sau din magazinele de cartier, cum era si al meu.

Activitatea de comert in sine nu mi-a  placut deloc, nu eram facuta pentru ea; cred si acum ca ma furau toti angajatii cu zambetul pe buze. Eram prea tanara sa le fiu sefa, devenisem prietena lor. Nu-i vorba, si azi as face la fel.

In timpul acelei experiente de 3 ani s-a intamplat insa ceva care mi-a servit drept lectii de viata atat de intense incat consider acum, la 14 ani distanta, ca a meritat tot sacrificiul, si anume am cunoscut oameni care m-au impactat profund cu povestile lor, si mai ales mi-au dat experiente si concluzii de viata pentru care ei au platit cu timp. In generozitatea lor, ei le ofereau gratis si pentru acest lucru mi-am propus sa nu ii uit, ba chiar sa le fiu recunoscatoare.

Trei doamne batrane au ramas extrem de vii in memoria mea.

Prima, doamna Flori, era fosta sotie de colonel: fusese o femeie inalta, era extrem de desteapta si locuia singura intr-o casa impozanta. Nu stiu sa-i fi trecut cineva pragul.

Venea zilnic la magazin si povestea, povestea mult, din tineretea ei; avea ochii complet acoperiti de cataracta si se ghida cu ajutorul unui baston improvizat.

Intr-o zi, luand pe toata lumea prin surprindere, apare cu ochii limpezi si clari; avea ochi inca foarte foarte frumosi; se operase de cataracta si ca prin minune, peste noapte, vedea!

S-a uitat la mine secunde intregi incat ma simteam un pic stanjenita . Stiu perfect ca apoi mi-a spus ceva ce am tinut toata viata minte, poate pentru ca aveam 26 de ani, poate pentru ca fusese neprevazut: “ Nu mi-am inchipuit niciodata ca esti asa de frumoasa!”

Draga de ea…eram tanara si atat de naiva… A vrut intr-o zi sa imi vanda un platou mare de argint; il scrijelise cu un cui pe suprafata lui ca sa imi demonstreze ca e masiv. Imi cerea o suma modica pe el, probabil avea o urgenta financiara. Nu stiam sa apreciez lucrurile vechi si am refuzat-o.

Singura fiind si fara copii, a picat victima unei vecine, foste procuroare, care se ocupa cu acapararea caselor cu batrani fara urmasi.

Doamna Flori a disparut subit.

Am cunoscut pentru un timp mai scurt insa, o alta doamna batrana care in interbelic fusese o doctorita respectata a Bucurestiului. Era miniaturala si cred ca in tinerete avusese trasaturi divine: ochii, figura mica si trasaturile fetei in ansamblul lor, desi atat de marcate de vreme, inspirau o delicatete pe care nu o mai gasisem niciunde pana atunci. Fara copii, fara urmasi, traia singura inconjurata de o haita de caini imensi, care o urmau orbeste peste tot si pe care ii hranea cu paine proaspata cumparata in fiecare dimineata.

A cazut si ea prada aceleiasi femei avide si a fost prima care a disparut peste noapte.

Numele ei ma fascineaza si azi: o chema Eros!

A treia doamna pe care mi-o amintesc perfect de parca am vazut-o ieri ultima oara,  a venit un timp dimineata de dimineata pentru a cumpara o paine. Atat. Intra cu usurinta in vorba cu mine si era extrem de dornica sa o faca. Avea, se pare, un nepot care o vizita foarte rar. Era complet singura.

Intr-o astfel de dimineata i-am spus ca ii admir cerceii: erau cu safire inconjurate de mici diamante. I se luminase toata fata: era fericita sa vada ca ma pricepeam sa evaluez superbele ei bijuterii. Atunci mi-a marturisit ca sotul ei fusese general.

Locuia, de asemenea, singura intr-o casa mare, situata la mai multe strazi de magazinul meu.

Abia dupa ce a disparut si ea am realizat ca venea sa cumpere zilnic o paine doar pentru a schimba cateva vorbe cu mine; de unde locuia pana la magazinul meu ar mai fi avut altele doua mici pravalii in cale, dar acolo probabil nu era nimeni dispus sa dea atentie unei doamne care parea din cu totul alt veac!

Cu siguranta, toate aceste femei avusesera parte de vieti spectaculoase si in care nu dusesera lipsa de nimic. Viata le oferise mult si, totusi, le prinsese complet nepregatite la final…alegand sa nu dea nastere nici unui copil, au facut pactul cu singuratatea. Nu se pregatisera pentru ea si nimeni nu le spusese ca la batranete timpul se dilata si se scurge insuportabil de greu…Inconjurate de nepoti, stanepoti, batranetea lor ar fi aratat cu totul diferit si cu siguranta si sfarsitul.

Daca buzele lor ar putea sa rosteasca doua vorbe, ar fi cu siguranta “ Faceti copii!”

Desi neexprimat, mie mesajul lor mi-a fost foarte clar. Sper sa lucreze si in inimile altora.

Despre copiii care aleg sa traiasca periculos

In scoala in care am facut primii 8 ani am intalnit un amestec de copii de la care am invatat primele lectii despre viata. Primele lectii dure...

Pe multi dintre colegii mei nu i-am mai vazut nicioadata, sau daca i-as reintalni nu i-as mai recunoaste. O reintalnire m-a facut sa ma gandesc mult la un anumit tip de viata pe care unii aleg sa o traiasca.

Cu 20 de ani in urma eram studenta in anul intai la Bucuresti. Orasul mare ma obosea si, saptamana de saptamana, ma reintorceam in mica mea urbe de campie, de care m-am desprins neasteptat de greu.

Duminica dupa-amiaza luam trenul inapoi catre Ciulnita, gara unde schimbam apoi personalul cu acceleratul pentru Gara de Nord. Nu stiu de cate ori am facut lucrul acesta, cert este ca si acum visez garile si trenurile care ma poarta inspre directiile mult cunoscute.

Intr-o astfel de duminica, asteptand “sa traga trenul la peron”, se apropie de mine un tip nu inalt, cu barbuta scurta, ghiul pe unul dintre degete, foarte zimbitor si sigur pe el. S-a aplecat , mi-a sarutat mana si mi-a spus “ sarutmana Lavinia”.

Abordarea m-a uimit, inca ma consideram o pustoaica abia desprinsa de liceu si nu fusesem tratata cu asemenea maturitate nicioadata. Ceva in toata aparitia lui m-a respins.

Atunci il recunosc si raman mirata: fusesem 8 ani colegi in clasele primare. Nu mai stiam absolut nimic despre el ca si despre multi altii; lumile noastre se separasera cumva.

          M-a intrebat cum e la facultate ( inca era o mare smecherie sa fii student ), zambea fericit ca ma intalneste.
          Il intreb la randul meu ce a mai facut in ultima vreme.
          “Abia m-am eliberat!”- spune, si eu nu pricep despre ce e vorba. Armata? sau ce?!
          “ Am facut 8 luni de puscarie, imi spune extrem de detasat si fara sa-i tresara un muschi pe fata. Am furat niste cai.”

Fusesem colegi 8 ani aproape zi de zi in aceeasi clasa, ii cunosteam bine mama si sora, il retinusem ca pe unul din baietii cu mult bun simt si cu respect.

La un anumit moment al evolutiei lui ceva se intamplase. Virase catre o directie care mi-a dat fiori numai asa, exprimata fara regret.

Facuse o alegere si era constient de ea: alesese sa traiasca periculos.